Spirituality and Mysticism

Intregirea in intuneric

 

 

Nu, nu e intotdeauna pentru cei tari. Sau pentru ca vrei sa stii. Sau pentru ca vrei sa poti. Uneori este pentru ca nu intelegi si nu mai poti. Uneori si unora li se intampla ca vor Binele dar Binele nu-i vrea pe ei. Este ca si cum ceva nu se leaga oricat ai incerca. Si cand patesti asta ai vrea sa pricepi. Inchizi ochii, te rogi. Meditezi. Sensul insa refuza sa se inchege. Danseaza nebuneste in intunericul din spatele fruntii – un simplu sir de forme geometrice fara nici un inteles.
Implori ca totul sa inceteze macar pentru un pic dar viata continua sa scobeasca in tine – una din miliardele de vivisectii fara anestezie care au loc pe planeta asta in fiecare secunda. Vivida, sfasietoare, ca si cand niciodata n-ai fi uitat-o, o promisiune din adolescenta insingurata si plina de spaime, petrecuta langa un parinte abuziv iti apare in fata. O promisiune pe care ai regretat-o un timp, n-ai tinut-o niciodata si apoi pur si simplu ai pierdut-o intr-un cotlon al memoriei pentru multi, multi ani. Si te pomenesti rugandu-te Razvratitului cu ardoarea cu care ai fi putut sa-l implori pe Salvator. Nu, nu sa fie mai bine. Nu si de data asta. Nici macar sa inceteze durerea, fie si pentru un pic. Atat: sa nu te mai paraseasca. Sa nu te mai arunce vreodata – vesnicia asta si toate cele viitoare – ingerilor. Sa vina sa locuiasca in tine pentru totdeauna. Sa-ti umple vinele cu bezna oarba. Sau cu bezna cunaosterii. Orice, dar sa nu-ti mai dea voie sa uiti. Sa nu te mai lase sa-L pierzi. Sa nu mai petreci niciodata un timp asa lung intrebandu-te de ce.
In oglinda din baie vezi in spatele tau un intuneric abia destramat si te linistesti. Stii ca este acolo, ca vegheaza, ca n-o sa te lase.
E nevoie de multa spaima, singuratate si deznadejde incat cineva sa-si spintece carnea pentru a pecetlui cu sange un legamant de renuntare la tot ce a insemnat vreodata speranta. Daca asta poate sa fie numit katarsis sau nu idee n-am. Dar a fost in mine tare multa liniste dupa ceremonia neagra de initiere. A fost pacea pe care mi-am promis-o la 16 si mi-am permis-o abia la 47. Pacea cu intunericul din mine. Atunci, in noaptea Lunii Negre, cand nici macar Mercur nu se uita spre noi am pasit peste un hotar al Universului si al meu. Cum cele dinauntru si cele din afara, spun paganii. Topindu-si incet ceara intunecata, lumanarile au ars pana a doua zi la pranz iar eu am dormit vegheata de flacara lor. Taietura de pe antebrat se vindeca putin cate putin si, la fel, eu ma simt din ce in ce mai intreaga de cate ori pasesc intre neguri. Este ca si cum mi-as hrani sufletul dupa niste decenii in care am uitat ca trebuie sau n-am avut curaj sa fac asta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s